Refugiu

Douăsprezece luni ori douăsprezece clipe, pentru ea era totuna. 

Destrămarea săvârșită la început, se pornea din ce în ce mai repede. Tot ce îi luminase lăuntric auzul, mirosul nou descoperit, puțina și plăpânda simțire dezvoltată pe rădăcinile unui suflet frământat de orbenie s-a stricat și s-a risipit ca o spumă. 

Experiența ce îi deschisese cu greutate astfel ochii în vârful degetelor se făcu cenușă. Lumea născocită a doua oară și transformată înlăuntrul ei, creatoarea intimei cunoștințe de sine, și de alții, s-a prefăcut în gunoi. 

Câștigul dobândit în ciuda ignoranței, răbdarea, așteptarea, încrederea de neclintit, mugurii de prietenie îi mâncară viermii gropilor. Până și soarele, apa și vântul, pământul și cerul, putreziseră în leșul amintirilor ei îngropate. 

Dar pentru ea nu mai exista lume. Singură, încotro S-o apuce? A stat buimacă o vreme, dincolo de zidurile albe, izgonită parcă din paradis. Nu a simțit lumina, nu au dezmorțit-o adierile văzduhului liber. Nu a dezmeticit-o enormitatea în care intra. Dimpotrivă. O încurcau.